Marea Unire din 1918 și România Mare

Anul 1918 a adus împlinirea idealului de unitate națională. Prăbușirea marilor imperii – rus, austro-ungar, german și otoman – și principiul autodeterminării naționale, proclamat de președintele american Woodrow Wilson, au creat condițiile unirii tuturor românilor. Mișcările de eliberare s-au declanșat în fiecare provincie istorică: în Basarabia, în Bucovina și în Transilvania. Fiecare dintre aceste hotărâri a fost luată de reprezentanții aleși ai populației, în adunări care au exprimat dorința de unire cu România.

Primul pas a fost făcut de Basarabia. Aici, după Revoluția rusă, a fost proclamată în decembrie 1917 Republica Democratică Moldovenească. Sfatul Țării, adunarea reprezentativă de la Chișinău, a votat la 27 martie/9 aprilie 1918 unirea cu România, cu 86 de voturi pentru, 3 împotrivă și 36 de abțineri. Unirea a fost condiționată inițial de reforme agrare și autonomie, condiții pe care Sfatul Țării le-a eliminat în noiembrie 1918. Decizia a fost un act de curaj, în condițiile unei presiuni militare puternice din partea bolșevicilor.

Al doilea pas a fost Bucovina. La 28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei, întrunit la Cernăuți, sub conducerea lui Iancu Flondor, a votat unirea necondiționată și pentru totdeauna a Bucovinei, în vechile ei hotare, cu Regatul României. Decizia a fost luată după ce armata română a intrat în oraș, pentru a preveni ocuparea acestuia de către ucraineni. Unirea provinciei, care fusese sub stăpânire austriacă din 1775, a fost recunoscută ulterior prin Tratatul de la Saint-Germain, din 10 septembrie 1919. Hotărârea a fost primită cu entuziasm de populația românească a provinciei.

Cea mai mare adunare a fost cea de la Alba Iulia, la 1 decembrie 1918. Aici s-au întrunit 1.228 de delegați aleși din toate zonele Transilvaniei, ale Banatului, Crișanei și Maramureșului, în prezența a peste 100.000 de oameni veniți din toate colțurile țării. Rezoluția Unirii, citită de episcopul greco-catolic Iuliu Hossu, a proclamat „unirea acestor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România”. Vasile Goldiș a prezidat adunarea. Hotărârile au fost acceptate de regele Ferdinand printr-un decret din 11 decembrie 1918.

Unirea a fost recunoscută internațional prin tratatele de pace: Saint-Germain (1919) pentru Bucovina, Neuilly (1919), Trianon (4 iunie 1920) pentru Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș, și Tratatul de la Paris (1920) pentru Basarabia, ultimul nefiind ratificat de Japonia. România a ajuns la o suprafață de aproximativ 295.000 km² și la o populație de peste 18 milioane de locuitori, aproape dublu față de 1914. La 15 octombrie 1922, la Alba Iulia, regele Ferdinand și regina Maria au fost încoronați ca suverani ai României Mari, în Catedrala Încoronării.