Transilvania habsburgică și mișcarea națională (secolul al XVIII-lea)

După înfrângerea otomanilor la Viena (1683) și Pacea de la Karlowitz (1699), Transilvania a intrat sub stăpânirea Habsburgilor. Diploma Leopoldină (1691) a garantat privilegiile statelor tradiționale (nobili maghiari, secui și sași) și a lăsat românii în afara drepturilor politice. Ei trăiau în mare parte ca iobagi și erau majoritari numeric. Încercările Casei de Habsburg de a-i atrage pe români de partea lor au dus la apariția Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolice), în 1698–1701, o decizie cu consecințe profunde pentru cultura și identitatea românilor din Transilvania.

Biserica Greco-Catolică a păstrat ritul și limba românească, iar clerul ei a obținut acces la învățătură, ceea ce a favorizat renașterea națională. La Blaj s-a format un centru cultural cu școli și tipografie. Episcopul Inocențiu Micu-Klein (1729–1751), personalitate marcantă, a cerut în Dieta transilvăneană drepturi pentru români, ca națiune recunoscută. A fost însă exilat la Roma, unde a murit în 1768. Mai târziu, în 1761, Sofronie de la Cioara a condus o mișcare a ortodocșilor pentru libertatea religioasă, care a dus la acceptarea oficială a ortodoxiei.

În 1784–1785, răscoala condusă de Horea (Vasile Ursu Nicola), Cloșca (Ion Oargă) și Crișan (Marcu Giurgiu) a cuprins Munții Apuseni, în special zona Zarandului. Țăranii români, nemulțumiți de iobăgie, de dări și de proprietatea nobiliară, au cerut împăratului Iosif al II-lea dreptate. Răscoala a degenerat în violențe și a fost înăbușită de armata imperială. Crișan a murit în închisoare, iar Horea și Cloșca au fost executați prin tragere pe roată, la 28 februarie 1785, la Alba Iulia. În același an, Iosif al II-lea a desființat iobăgia personală.

Școala Ardeleană a fost mișcarea culturală și politică a intelectualilor greco-catolici de la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior și Ioan Budai-Deleanu au susținut originea latină a românilor, continuitatea lor în Dacia și unitatea limbii. Ei au scris gramatici, istorii și dicționare, între care „Istoria pentru începutul românilor în Dachia” (Petru Maior) și „Hronica românilor” (Gheorghe Șincai). Lucrările lor au fundamentat ideea națiunii române, iar adoptarea alfabetului latin a fost un pas decisiv spre modernizare.

În 1791, episcopii Ioan Bob și Gherasim Adamovici au înaintat împăratului Leopold al II-lea memoriul „Supplex Libellus Valachorum”, în care cereau recunoașterea românilor ca națiune egală cu celelalte, dreptul la reprezentare politică și acces la funcții. Au invocat vechimea și continuitatea lor în Transilvania. Cererea a fost trimisă dietei, care a respins-o. Cu toate acestea, documentul a devenit un program politic fundamental al românilor din Transilvania pentru secolul următor, pe baza căruia s-a pregătit mișcarea națională din 1848 și, mai târziu, lupta pentru unitate.