România lui Nicolae Ceaușescu (1965–1989)

Nicolae Ceaușescu a devenit secretar general al partidului în martie 1965, la 47 de ani. Primii ani de domnie au fost marcați de o relativă deschidere: s-au eliberat deținuții politici, s-a relaxat cenzura, partidul a fost redenumit Partidul Comunist Român, iar țara a devenit Republica Socialistă România (1965). În august 1968, Ceaușescu a condamnat public intervenția trupelor Tratatului de la Varșovia în Cehoslovacia, ceea ce i-a adus popularitate în țară și apreciere în Occident. În 1969, președintele american Richard Nixon a vizitat Bucureștiul.

Politica externă independentă a adus României avantaje: relații cu SUA și cu Europa de Vest, aderarea la FMI și Banca Mondială (1972), clauza națiunii celei mai favorizate (1975), prezența la Jocurile Olimpice din 1984, la Los Angeles, în ciuda boicotului sovietic. În interior, însă, regimul a devenit tot mai dur. În 1966, Decretul 770 a interzis avortul și contracepția, pentru a crește populația, ceea ce a dus la mii de decese de femei și la numeroși copii abandonați. Cultul personalității conducătorului și al soției sale, Elena, a căpătat dimensiuni absurde, mai ales după vizita în China și Coreea de Nord, din 1971.

Ceaușescu a urmărit industrializarea forțată, bazată pe industrie grea, uzine uriașe și mari combinate chimice. Deși a adus modernizarea orașelor și un nivel mai bun de trai în anii 1960–1970, planul a fost bazat pe împrumuturi externe. La începutul anilor 1980, datoria externă a României era de peste 10 miliarde de dolari. Pentru a o plăti, Ceaușescu a impus în 1982 un program de austeritate extremă: exporturi masive de alimente, reducerea consumului de energie, rații la pâine, ulei, zahăr, benzină, frig și întuneric în case. Datoria a fost achitată integral în 1989, cu un preț social uriaș.

Sub pretextul „sistematizării”, au fost demolate zone întregi din București (între 1984 și 1989), inclusiv biserici, mănăstiri și mii de case, pentru a ridica Casa Poporului (azi Palatul Parlamentului), cea mai mare clădire administrativă civilă din lume. Planul de sistematizare a satelor prevedea dispariția a circa 7.000–8.000 de sate. Securitatea, cu rețeaua ei de informatori, controla viața oamenilor, iar emisiunile de radio străine erau ascultate pe ascuns. Libertatea de exprimare, de circulație și de întrunire erau inexistente.

Cu toate acestea, au existat acte de curaj: greva minerilor din Valea Jiului (august 1977), mișcarea sindicalistului Vasile Paraschiv, revolta muncitorilor din Brașov (15 noiembrie 1987), protestul profesoarei Doina Cornea, scrisoarea celor șase foști demnitari comuniști din martie 1989, poezia și scrisorile poetului Mircea Dinescu. Prăbușirea regimurilor comuniste din Europa de Est în 1989 – Polonia, Ungaria, Germania de Est, Cehoslovacia – a arătat că era lui Ceaușescu se apropia de sfârșit. Aici, spre deosebire de celelalte țări, sfârșitul a fost violent.