Transilvania medievală: voievodat, nobili și iobagi

În Evul Mediu, Transilvania a fost un voievodat autonom în cadrul Regatului Ungariei. La conducere se afla voievodul, numit de rege, care avea atribuții administrative, militare și judiciare. Populația românească era majoritară, însă, treptat, a fost exclusă de la viața politică. Pe lângă români, trăiau în Transilvania maghiarii, secuii și sașii. Românii se organizau în cnezate și districte, conduse de cnezi, care aveau funcții de judecători și apărători ai comunității. În secolele XIII–XIV, o parte din cnezi au fost integrați în nobilimea maghiară, cu condiția de a trece la catolicism.

Iancu de Hunedoara (circa 1407–1456), de origine românească, a devenit una dintre cele mai importante personalități ale Europei de Sud-Est. A fost voievod al Transilvaniei, ban al Severinului și, între 1446 și 1453, guvernator al Ungariei. Ca general, a purtat o luptă tenace împotriva expansiunii otomane. În 1442, a obținut victorii importante la Sântimbru și la Poarta de Fier a Transilvaniei, iar în 1443 a condus „campania cea lungă” în Balcani. A fost învins la Varna, în 1444, și la Kosovo, în 1448, dar a rămas simbol al rezistenței creștine.

Cea mai mare izbândă a lui Iancu a fost apărarea Belgradului, în iulie 1456, unde a înfrânt armata sultanului Mehmed al II-lea. Succesul a oprit pentru o jumătate de secol înaintarea otomană spre Europa Centrală, atât de importantă încât papa a poruncit ca la amiază să sune clopotele bisericilor, obicei păstrat până astăzi. Iancu a murit de ciumă la 11 august 1456, la scurt timp după victorie. Fiul său, Matia Corvin, a devenit rege al Ungariei în 1458, fiind ales de nobilime, și a domnit până în 1490, ca unul dintre cei mai mari monarhi ai epocii.

Poziția românilor din Transilvania s-a înrăutățit. În 1437, țăranii români și maghiari s-au ridicat la Bobâlna, nemulțumiți de dările excesive impuse de episcopul Gheorghe Lépes. În urma răscoalei, nobilii maghiari, sașii și secuii au încheiat în 1438 la Căpâlna o înțelegere, numită Unio Trium Nationum (Uniunea celor trei națiuni), împotriva țăranilor și a pretențiilor lor. Românii, ca naționalitate, au rămas în afara acestui sistem politic, iar religia ortodoxă a fost doar tolerată. Aceasta a fixat inegalitatea juridică și politică pentru secolele următoare.

În 1514, o altă răscoală, condusă de Gheorghe Doja, un nobil secui, a cuprins Ungaria și Transilvania, fiind zdrobită cu cruzime de Ioan Zápolya. După înfrângerea ungurilor de către otomani la Mohács, în 1526, regatul maghiar s-a destrămat, iar în 1541 a apărut Principatul Transilvaniei, sub suzeranitate otomană. Principatul a avut diete proprii și a păstrat o autonomie largă, dar românii, majoritari, nu erau recunoscuți ca „națiune” și rămâneau exclusi din viața politică. Această situație va genera, în timp, lupta lor pentru drepturi.